.
.

.

CINCI CONCLUZII DUPĂ VICTORIA CU JUVENTUS


Am cerut o reacţie care să facă uitată una dintre cele mai mari ruşini din istoria recentă a clubului şi am primit o victorie memorabilă, la capătul unui meci ce va rămâne printre clasicele din Serie A. După aproape patru ani, Inter a câştigat din nou în faţa lui Juventus în campionat şi a făcut-o într-o manieră entuziasmantă şi după o prestaţie care confirmă potenţialul enorm al echipei. Însă acum cel mai important lucru este felul în care va fi gestionată euforia firească de după un astfel de succes. Fără continuitate la nivelul jocului şi al rezultatelor, seara de duminică va rămâne doar o amintire frumoasă şi atât. Aşa cum s-a întâmplat şi cu precedenta victorie în faţa bianconerilor, cea din 2012, venită într-un context şi după o desfăşurare a evenimentelor oarecum asemănătoare.

Victoria lui de Boer – Orice discuţie despre primul Derby d’Italia al sezonului trebuie să înceapă de aici. Pentru că meciul de duminică a fost răspunsul lui Frank de Boer la atacurile furibunde la care a fost supus în zilele premergătoare partidei, în ciuda faptului că, prin vocea lui Piero Ausilio, clubul şi-a anunţat public sprijinul pentru tehnicianul olandez. Fostul antrenor de la Ajax nu a cedat în faţa presiunii apăsătoare din jurul său şi a continuat să-şi vadă de treabă. Mai mult decât atât, simţind susţinerea conducerii, de Boer a luat o decizie care putea inflama şi mai mult spiritele: l-a exclus din lot pe Brozovic, o pedeapsă pentru comportamentul croatului, care a lăsat mult de dorit în ultima perioadă. A fost un semnal clar pentru restul echipei. Mesajul este că nimeni nu stă mai presus de Inter şi că, indiferent cât de dificilă e situaţia, derapajele sunt inacceptabile. Dacă mijlocaşul croat nu va fi convocat nici pentru partida de miercuri cu Empoli, în condiţiile absenţei lui Banega, mesajul va fi şi mai puternic.

Dar ar fi greşit să credem că de Boer a reuşit să transforme Interul în doar câteva zile doar prin disciplină. Olandezul a pregătit excelent meciul din punct de vedere tactic, iar elevii săi au meritul de a fi executat planul prestabilit aproape fără greşeală. Atitudinea a fost corectă de această dată, organizarea în cea mai mare parte ireproşabilă, iar determinarea aşa cum nu am mai văzut de mult. În plus, echipa nu a mai căzut după ce a fost condusă, revenirea spectaculoasă pentru a doua săptămână la rând arătând că şi mental se fac paşi înainte. Inter a luptat pentru fiecare minge de parcă ar fi fost ultima şi a făcut un pressing pe alocuri sufocant din primul până în ultimul minut, iar rezultatul a premiat acest efort colectiv, în care totuşi individualităţile au reuşit să iasă în faţă. Pentru că, într-adevăr, a fost o victorie a echipei, dar Icardi, Banega, Perisic şi Miranda, cam în această ordine, au fost extraordinari, fără ca asta să însemne că prestaţiile lui Medel, Joao Mario sau Murillo nu merită apreciate. Nerazzurrii şi-au dominat adversarii prin agresivitate şi din punct de vedere fizic, ceea ce redeschide o discuţie mai veche.

După startul ratat de campionat, una dintre explicaţiile pentru evoluţiile sub aşteptări ale Interului a fost aceea că, din punct de vedere fizic, pregătirea de vară nu a fost făcută corespunzător. Ţinta era Roberto Mancini, acuzat, inclusiv de subsemnatul, că a fost mai interesat să câştige “războiul” cu şefii clubului decât să antreneze echipa. Fostul tehnician s-a apărat ulterior într-un interviu pentru Corriere dello Sport, dar acele declaraţii au fost trecute în plan secund. Până la urmă, nimeni nu ar fi făcut altceva într-o situaţie asemănătoare. Dar este greu de crezut că jucătorii ar fi putut alerga aşa cum au făcut-o contra lui Juventus dacă întreaga pregătire din intersezon ar fi fost greşită. Senzaţia este că situaţia creată în timpul verii a fost folosită ca alibi, iar adevărul este undeva la mijloc.

În fine, pentru a doua etapă la rând, de Boer a câştigat meciul prin schimbările pe care le-a făcut. Titularizarea lui Eder şi lăsarea pe bancă a lui Perisic au fost decizii surprinzătoare, dar olandezul a preferat să nu rişte de la început cu croatul, care a avut mici probleme fizice în cursul săptămânii, introducându-l la mijlocul reprizei a doua, imediat după ce Icardi a egalat. După câteva minute, Perisic a marcat golul victoriei, cu o lovitură de cap. În acelaşi timp, când Santon nu a mai putut continua, de Boer nu a mutat cu Nagatomo, aşa cum mulţi s-ar fi aşteptat, ci a mers pe mâna lui Miangue. Puştiul belgian nu a fost întrebuinţat foarte mult, dar a reuşit să se facă remarcat într-un duel cu Dybala, iar publicul de pe Meazza l-a răsplătit cu aplauze. După episodul cu Brozovic, trimiterea pe teren a unui cvasidebutant într-un moment în care soarta unui Derby d’Italia nu era nici pe departe decisă reprezintă un alt mesaj important din partea antrenorului.

În mod normal, după o prestaţie şi o victorie ca cele ale Interului, omul criticat în ultimele săptămâni cu o vehemenţă demnă de cauze mai bune ar fi meritat să fie scos în faţă, dacă nu chiar nişte scuze. În schimb…

Sunt, însă, lucruri cu care ne-am obişnuit deja şi cu care, cu siguranţă, se va obişnui şi de Boer. Important e că succesul cu Juventus i-a întărit poziţie, îi oferă legitimitate şi îi asigură timp şi linişte pentru a-şi continua munca. Olandezul a arătat că poate gestiona foarte bine presiunea. Acum trebuie să arate că ştie să facă la fel şi cu entuziasmul.

Poate fi sezonul consacrării definitive a lui Icardi – Niciodată nu a meritat Icardi banderola mai mult ca duminică seară. Acesta ar putea fi un câştig mai important decât prestaţia la superlativ a argentinianului. Pentru că “nouarul” interist a fost în sfârşit un lider. Şi prin joc, şi prin atitudine. Prin tot ce a făcut a arătat că îşi doreşte cu adevărat ca echipa lui să câştige. A alergat, a făcut pressing, i-a terorizat pe fundaşii juventini, a participat la joc, a marcat, a pasat decisiv. A făcut tot ce te aştepţi de la cel care are pretenţia de a fi cel mai bine plătit jucător din lot. E nevoie de mai mult pentru a face definitiv uitat modul în care s-a comportat în timpul verii, dar în mod clar e pe drumul cel bun.

Când vine vorba despre cifre, Icardi nu are practic rival printre coechipieri. Indiscutabil, atacantul de 23 de ani a fost omul providenţial pentru Inter în acest început de sezon. A adus practic toate cele 7 puncte ale nerazzurrilor, fiind împlicat în cele cinci goluri marcate de echipa lui de Boer în Serie A – a înscris de patru ori şi a oferit o pasă decisivă. Mai mult decât atât, în ultimele zece partide disputate pe Meazza în campionat, a reuşit 8 goluri şi 4 assisturi. Şi, evident, să nu trecem cu vederea talentul său deosebit de a marca împotriva lui Juventus – 7 goluri în 8 întâlniri.

Cu o atitudine ca cea de duminică, cu liniştea oferită de iminenta semnare a noului contract şi cu o echipă care în sfârşit îl poate ajuta să-şi pună în valoare calităţile extraordinare, Icardi poate face pasul spre consacrarea definitivă. Atât ca fotbalist, cât şi ca lider.

Banega-Joao Mario, ce tandem! – Un argentinian venit gratis şi un portughez care este al doilea cel mai scump transfer din istoria clubului formează tandemul de la mijlocul terenului care reprezintă cheia relansării Interului. Banega aduce o savoare de fotbal din anii ‘80 prin felul în care atinge mingea şi prin mişcarea sa pe teren. O combinaţie între un “10” şi un “8” care îl face aproape imposibil de catalogat, dar care îi permite să fie deja punctul de referinţă în jocul de construcţie al nerazzurrilor. Meciul cu Juventus a fost, fără îndoială, cel mai bun pe care l-a făcut în tricoul Interului, iar ovaţiile de care a avut parte în momentul în care a părăsit terenul, deşi eliminat, spun totul. În schimb, Joao Mario aduce un plus de ordine şi de simţ tactic, alături de o importantă prezenţă fizică. Fără a trece uşor cu vederea calitatea tehnică a lusitanului. Multă vreme s-a vorbit despre absenţa unui regista la Inter, dar cu cei doi pe teren în acelaşi timp acest lucru nu mai este o problemă pentru de Boer. De asemenea, ambii contribuie la faza defensivă în momentele când mingea se află în posesia adversarului. Dar acest aspect este în primul rând responsabiltatea lui Medel.

Odată cu venirile lui Banega şi Joao Mario, chilianul a fost eliberat de sarcina de a contibui la construcţie, care nu i se potrivea deloc. Pur şi simplu, el nu este făcut pentru asta. Voinţa nu i-a lipsit vreodată, dar asta nu era suficient pentru a-l face un mijlocaş de creaţie. Acum, Medel se află în poziţia care îi place cel mai mult, aceea de câine de pază. Un rol pe care îl joacă foarte bine, ceea ce le permite oamenilor din ofensivă să fie mai relaxaţi şi să se concentreze pe ceea ce au făcut.

Rămâne de văzut cum va reuşi să gestioneze de Boer absenţa lui Banega, suspendat, la Empoli. Titularizarea lui Brozovic putea fi o soluţie, dar croatul s-a autoexclus practic. În aceste condiţii, aproape sigur Kondogbia va reveni în primul 11, dar francezul are un profil cu totul diferit de cel al lui “El Tanguito”, astfel că e de aşteptat ca Joao Mario să primească mai multe responsabilităţi ca număr “10”. Nu este, însă, exclus ca portughezul să rămână lângă Medel, iar în spatele lui Icardi să joace Jovetic, deşi muntenegreanul este mai curând un atacant decât un trequartista.

Problema fundaşilor laterali trebuie rezolvată urgent – Nu este singurul aspect negativ după, totuşi, cel mai bun meci al sezonului, dar calitatea scăzută a apărătorilor de bandă aproape ne-a costat victoria contra lui Juventus. În momentul în care Inter preluase definitiv controlul ostilităţilor, torinezii au deschis scorul după o fază în care Alex Sandro l-a depăşit mult prea uşor pe D’Ambrosio, iar Lichtsteiner a fost scăpat din marcaj de Santon. Deloc întâmplător, cei doi laterali interişti au primit în toată presa cele mai mici note. Pe termen scurt, problema poate fi oarecum rezolvată prin revenirea lui Ansaldi (care rămâne, totuşi, un jucător predispus la accidentări şi care nici nu a impresionat în pregătiri) şi prin a continua să i se acorde încredere lui Miangue. Dar în ianuarie e nevoie ca primele milioane ale chinezilor să fie cheltuite măcar pe un fundaş lateral bun.

Ce urmează? – Urmează meciul cu Empoli, din deplasare. Apoi cel cu Bologna, de acasă. Pe hârtie, doi adversari accesibili. Dar aşa au fost şi Chievo, Palermo sau Pescara. Dacă nu e ţinut în frâu, entuziasmul riscă să devină cel mai periculos adversar al nerazzurrilor. În 2012, după victoria superbă de la Torino, cu Juventus, Inter a pierdut la Bergamo, apoi nu s-a mai regăsit până la finalul sezonului, pe care l-a încheiat pe locul 9. E un exemplu bun pentru a înţelege ce poate face euforia exagerată.

În acest moment, Inter e precum un adolescent care a suferit mult timp din cauza băiatului cel rău, care îl bătea mereu şi îi mai şi fura banii, şi a decis că e cazul să lovească la rândul său. A făcut-o puternic, cu forţa pe care ţi-o dă furia strânsă în atâţia ani, iar asta l-a făcut să fie conştient de potenţialul pe care îl are şi să capete încredere. De acum, depinde doar de el.




4 thoughts on “CINCI CONCLUZII DUPĂ VICTORIA CU JUVENTUS

  1. droncr

    Super analiza. Nu inteleg de ce brozovici nu a avut atitudinea lui lichtensteiner, care dupa refuzul sefilor de ai da drumul, oricum isi face treaba.

    ma bucur ca nu ne-ai parasit. Citesc blogul inca de la inceputul lui.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>