.
.

.

ECHIPA IDEALĂ A INTERULUI LA CUPA MONDIALĂ


Gazzetta dello Sport a publicat, vineri, un articol foarte interesant privind reprezentarea cluburilor italiene la Cupa Mondială. De acolo aflăm că Inter este echipa care a dat cei mai mulţi jucători la turneele finale (114, 21 dintre ei devenind campioni mondiali) şi echipa ai cărei jucători au marcat cele mai multe goluri (68), lider la acest capitol fiind Ronaldo, care a înscris de 12 ori la ediţiile din 1998 şi 2002.

Pornind de aici, m-am gândit să intrăm şi noi puţin în febra Cupei Mondiale, care va începe în mai puţin de o săptămână, şi să aleg echipa ideală a Interului la cea mai importantă competiţie fotbalistică a lumii. Evident că alegerile sunt subiective, dar am încercat să ţin cont, în primul rând, de performanţele obţinute de reprezentanţii nerazzurrilor la turneele finale. De altfel, veţi observa că, exceptându-l pe Zenga, ceilalţi membrii ai echipei au fost cel puţin vicecampioni mondiali. Unii dintre ei au marcat chiar goluri decisive în finale, aşa cum este cazul lui Brehme, Materazzi sau Ronaldo.

Precizând că am luat în calcul doar performanţele pe care cei aleşi le-au obţinut la Cupa Mondială ca jucători ai Interului, iată echipa mea ideală: Zenga – Brehme, Bergomi, Materazzi, Facchetti – Matthaus, Oriali, Sneijder – Meazza – Klinsmann, Ronaldo. De asemenea, avem şi cinci rezerve: Allemandi, Burgnich, Ferrari, Mazzola şi Altobelli. Mai jos sunt explicaţiile pentru fiecare alegere.

Image and video hosting by TinyPic

Walter Zenga (locul 3 în 1990) – La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Zenga nu avea practic rival. Legendarul goalkeeper al Interului a fost ales de trei ori la rând cel mai bun portar al lumii şi şi-a confirmat acest statut la Cupa Mondială din 1990. În faţa propriilor fani, L’Uomo Ragno a stabilit recordul de invincibilitate al competiţiei (517 minute fără gol primit), record care a rezistat până în prezent. Are însă pe conştiinţă greşeala care i-a permis lui Caniggia să înscrie în semifinale, astfel că Italia a sfârşit prin a fi învinsă la penaltyuri şi a jucat doar finala mică.

Andreas Brehme (campion mondial în 1990) – Chiar dacă a făcut carieră ca fundaş stânga, am decis să-l pun pe partea opusă în această echipă, pentru că a nu fi nevoit să aleg dintre el şi Facchetti, dar şi pentru că juca la fel de bine şi cu piciorul drept. De altfel, cu acesta a şi marcat cele trei goluri ale sale la Cupa Mondială din 1990, în optimi, cu Olanda, în semifinale, cu Anglia, şi în finala cu Argentina, din penalty.

Giuseppe Bergomi (campion mondial în 1982; a mai participat la ediţiile 1986, 1990, 1998) – Este singurul interist care a luat parte la patru turnee finale ale Cupei Mondiale. În 1982, când era încă un adolescent, a devenit campion, reuşind o prestaţie excelentă în finală în faţa marelui Rummenigge.

Marco Materazzi (campion mondial în 2006; a mai participat în 2002) – Probabil că primul lucru care vine în minte oricui atunci când e vorba despre experienţa lui Matrix la Cupa Mondială este incidentul cu Zidane, din finala cu Franţa din 2006. Însă aportul său la la succesul Italiei a fost mai important decât atât. A deschis scorul împotriva Cehiei în grupe, după ce îl înlocuise pe accidentatul Nesta, şi a egalat în ultimul act, care s-a decis după loviturile de la 11 metri. Acolo unde Marco s-a numărat printre cei care au transformat.

Giacinto Facchetti (locul 2 în 1970; a mai participat la ediţiile 1966 şi 1974) – A fost căpitanul squadrei azzurra la primul Mondial mexican, acolo unde Italia a jucat finala, pierdută categoric în faţa Braziliei. La acel moment însă, era cea mai bună performanţă reuşită de naţională după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Lothar Matthaus (campion mondial în 1990) – Liderul indiscutabil al naţionalei Germaniei la Cupa Mondială din 1990, unde a fost desemnat jucătorul turneului. La finalul acelui an, a cucerit şi Balonul de Aur, devenind primul interist care reuşea această performanţă. În plus, a marcat golul care m-a făcut să devin fan Inter, deci nu putea lipsi dintr-o astfel de echipă.

Lele Oriali (campion mondial în 1982) – La singura sa prezenţă la Cupa Mondială, Oriali a reuşit să revină acasă cu medalia de campion. A început turneul ca rezervă a lui Marini, coechipierul său de la Inter, dar, după primele două meciuri, a devenit titular şi nu a mai ieşit din echipă până la final.

Wesley Sneijder (vicecampion mondial în 2010)Dacă Robben nu ar fi ratat incredibil din situaţie de unu contra unu cu Casillas, Sneijder ar fi oferit pasa decisivă pentru, foarte probabil, primul titlu mondial al Olandei. Ar fi fost încununarea unui sezon fabulos pentru mijlocaşul olandez, care, după Tripla cu Inter, a făcut o Cupă Mondială spectaculoasă, înscriind de cinci ori şi ducându-şi echipa până în ultimul act. În opinia unora, toate acestea nu au fost suficiente nici măcar pentru ca Wes să intre printre finaliştii Balonului de Aur.

Giuseppe Meazza (campion mondial în 1934 şi 1938) – Este singurul interist dublu campion mondial, titluri cucerite consecutiv în anii ’30. La cel de-al doilea, în 1938, a fost căpitanul azzurrilor, iar în cele două participări ale sale la turneul final a reuşit să marcheze de trei ori. O cifră mică, dacă ne gândim la statisticile carierei sale, dar două dintre aceste goluri au fost fundamentale pentru succesele Italiei. În 1934, a înscris golul victoriei în rejucarea cu Spania, din sferturile de finală, iar patru ani mai târziu, a transformat penaltyul de 2-1 în semifinala cu Brazilia.

Jurgen Klinsmann (campion mondial în 1990) – La fel ca Brehme şi Matthaus, Klinsi a fost fundamental în succesul Germaniei din 1990. A marcat trei goluri, a făcut un meci memorabil în faţa Olandei, în optimile de finală, şi a obţinut (cam uşor, e adevărat), penaltyul din finala cu Argentina, transformat de Brehme.

Ronaldo (campion mondial în 2002; locul 2 în 1998) – Bănuiesc că nu mai e nevoie de nicio explicaţie în cazul său. La cele două Mondiale disputate ca interist, a jucat de fiecare dată finala. În 2002, a şi câştigat-o, marcând o dublă în ultimul act. La aceeaşi ediţie, a fost cel mai bun marcator, devenind primul golgheter al Cupei Mondiale de la Lato, în 1974, care înscrie mai mult de 6 goluri.

Rezerve – Pe banca acestei echipe imaginare stau cinci nume importante în istoria clubului. Fundaşul Luigi Allemandi şi mijlocaşul Giovanni Ferrari au fost două piese esenţiale în naţionala Italiei care a devenit campioană mondială în 1934, cel din urmă fiind ales şi în echipa ideală a competiţiei. Apoi îi avem pe doi membri ai Marelui Inter, Tarcisio Burgnich şi Sandro Mazzola. Ambii au participat la câte trei ediţii ale turneelor finale, în 1966, 1970 şi 1974, ambii au marcat câte un gol şi ambii au disputat ultimul act în Mexic. În fine, ca variantă de rezervă pentru atac l-am păstrat pe Alessandro Altobelli. În 1982, a profitat de accidentare lui Graziani din debutul finalei şi a înscris cel de-al treilea gol al Italiei. Peste patru ani, în Mexic, în calitate de căpitan, a punctat de patru ori, însă squadra azzurra a fost eliminată în optimi de Franţa.

Sursa foto: ftbpro.com




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>