.
.

.

LA CAPOLISTA VOLA


Ţi-am spus, bă, că e meciul lu’ Biabiany?”, a ţipat Miki la mine, în bucuria care a urmat golului marcat de francez în poarta lui Leali, primul în nerazzurro după aproape cinci ani. Nu puteam rămâne dator. „Da, mă! Da’ cine l-a băgat?”, i-am răspuns, ştiind că vorbesc cu unul dintre cei mai virulenţi critici ai lui Mancini. Războaie mici şi o discuţie care, în cele din urmă, nu şi-a avut rostul. Inter a obţinut cea mai clară victorie din acest sezon şi din al doilea mandat al lui Mancio, 4-0 cu Frosinone, şi, profitând de pasul greşit al Fiorentinei, a devenit lider solitar în Serie A. Am avut norocul să asist pe viu la acest dublu succes, venit chiar în etapa a 13-a.

O vizită la Milano şi pe Meazza este oricând tentantă. Mai ales când o aştepţi de doi ani (atât cât a trecut de la precedenta), iar echipa ta traversează cel mai bun moment din ultimele sezoane. În plus, mi-era greu să accept că singurul meci pe care îl văzusem pe viu pe San Siro fusese unul în care pe banca Interului era Walter Mazzarri. În momentul în care am început să-mi fac planurile de vacanţă, băieţii lui Mancini obţinuseră deja două victorii în campionat, iar startul foarte bun cu cinci succese la rând m-a făcut să mă gândesc – nu foarte convins, totuşi – că există o şansă să văd Interul din postura de lider. Au urmat, însă, duşul rece administrat de Fiorentina şi o serie de trei remize care au mai temperat entuziasmul iniţial, dar rezultatele obţinute de nerazzurri înaintea pauzei de jocuri internaţionale m-au făcut să plec optimist spre Italia. Cele 3 puncte fireşti şi obligatorii cu Frosinone ar fi fost suficiente pentru a păstra egalitatea în fruntea clasamentului, pentru că o surpriză produsă de Empoli la Firenze mi se părea puţin probabilă. Oricum, şi în această situaţie era mai mult decât primisem în 2013.

MUZEUL

Data trecută, drumul până la stadion mi s-a părut că a durat o eternitate, astfel că acum am încercat să găsesc un loc de cazare cât mai apropiat de Meazza. Cred că m-am descurcat mai mult decât decent, în condiţiile în care de la hotel la stadion făceam 3-4 minute pe jos, iar de la balconul camerei vedeam fără probleme acoperişul celei mai frumoase arene din Italia. La alegerea pe care am făcut-o a contribuit şi faptul că, între timp, a fost inaugurată noua linie de metrou, care are capătul chiar la San Siro. Practic, când ieşi la suprafaţă, stadionul e primul lucru pe care îl vezi şi e greu să rezişti tentaţiei de a te fotografia lângă el. Eu n-am rezistat.

Image and video hosting by TinyPic

În urmă cu doi ani, am văzut Meazza doar în seara meciului. La lumina zilei şi în liniştea adâncă a unei după-amiezi de toamnă târzie, stadionul pare un uriaş adormit. Din afară, priveliştea e la fel de spectaculoasă ca în interior, iar în timp ce treci pe lângă singura arenă europeană care găzduieşte două câştigătoare de Liga Campionilor e imposibil să nu te gândeşti câte poveşti ar avea de spus zidurile şi turnurile monumentalei construcţii, dacă ar putea vorbi. Din punctul meu de vedere, nu e doar un stadion de fotbal, ci un monument istoric în toată regula. Cei aproape 90 de ani de existenţă sunt plini de evenimente care îi dau dreptul să fie încadrat în această categorie. Iar muzeul din interiorul său, în care se poate intra pe la poarta 8, în schimbul a 17 euro de persoană (preţ în care este inclus şi turul stadionului), nu face decât să-mi întărească afirmaţia.

Profitând de faptul că am fost cazat în vecinătatea stadionului, am aruncat bagajele în cameră şi am făcut cale-ntoarsă spre Meazza, cu obiectivul clar de a vizita muzeul şi de a face turul stadionului. Evident că sunt subiectiv, dar nu am fost dezamăgit. Muzeul are două niveluri şi este împărţit în mod egal de Inter şi ceilalţi. Eu am rămas doar în jumătatea nerazzurra, unde am putut admira de toate: tricouri de joc, reviste, fotografii sau medalii. Toate perioadele din istoria de peste un secol a clubului sunt reprezentate într-un fel sau altul. Piesele de rezistenţă, însă, sunt trofeele. Nu toate, ci doar o parte dintre ele (poate că, din acest punct de vedere, este de dorit un stadion propriu, cu un muzeu propriu, în care să poată fi expuse toate cupele câştigate de-a lungul timpului), astfel că m-am mulţumit admirând trofeul de campioană a Italiei din sezonul 1953/54, fosta Cupă UEFA, fostul şi actualul trofeu acordate câştigătoarei Ligii Campionilor şi Cupa Intercontinetală (le veţi recunoaşte în a doua fotografie de mai jos, de la dreapta spre stânga).

Image and video hosting by TinyPic

Image and video hosting by TinyPic

A urmat turul stadionului, care începe cu zona mixtă, unde jucătorii acordă interviuri după meciuri, şi continuă cu vestiarele (mai spectaculos al celorlalţi, trebuie să recunosc), tunelul care dă spre ieşirea pe gazon şi, în cele din urmă, tribunele, pe care le traversezi în drumul spre ieşirea care te duce spre San Siro Store, magazinul oficial inaugurat recent. Toată distracţia nu ar trebui să dureze mai mult de o oră, chiar şi în condiţiile în care vrei să fii atent la orice amănunt.

Image and video hosting by TinyPic

PAVIA ŞI PRIMELE VEŞTI BUNE

Sâmbătă dimineaţă am stabilit cu Miki, ajuns în oraş în cursul nopţii, să se ocupe el de bilete, aşa că mi-am putut vedea liniştit de planul de a merge să vizitez Pavia, aflată la aproape 40 de km de Milano şi unde se ajunge foarte repede (în jur de 35-40 de minute) folosind Servizio ferroviario suburbano di Milano (e un mijloc de transport jumătate metrou, jumătate tren). Biletul Milano-Pavia costă 4 euro, pentru cei interesaţi. Oraşul cu o populaţie de aproximativ 70.000 de locuitori are mai multe obiective turistice care nu trebuie ratate. Ponte Coperto (un pod care trece peste râul Ticino, un afluent al Padului), Domul de dimensiuni impresionante, Universitatea, înfiinţată în secolul al XIV-lea, sau Castello Visconteo sunt doar o parte dintre atracţiile locale care te ţin ocupat pentru câteva ore. Străduţele medievale şi liniştea specifică locului completează un tablou ce asigură relaxarea pe care o cauţi într-o zi de week-end.

Image and video hosting by TinyPic

Am lăsat Pavia în urmă cu regretul că nu am apucat să văd chiar tot ce era de văzut, dar deja se apropia debutul etapei şi aveam lucruri mai importante la care să mă gândesc. Primele veşti bune nu au întârziat, Roma fiind ţinută în joc de glezne pe o ploaie torenţială la Bologna. „Destro al tău”, mi-a scris Miki pe WhatsApp, când atacantul crescut de Inter a egalat din penalty pe Dall’Ara. Nu mă pot abţine să nu remarc bucuria reţinută a vârfului care nu a primit foarte multe şanse din partea lui Rudi Garcia pe Olimpico. Dar asta e o altă discuţie, care nu-şi are locul aici.

A urmat acest Cosa Nostra vs. ‘Ndrangheta al fotbalului, Juventus – Milan, în care am putut observa că cei care critică Interul pentru jocul său au toate motivele să o facă. Un spectacol total, în care gazdele au câştigat – ce să vezi? – cu 1-0, printr-un gol marcat de Dybala. Argentinianul nu s-a mulţumit cu atât şi a decis să confirme că s-a adaptat la Torino, însuşindu-şi (hai să spunem aşa!) un slogan folosit de Inter înainte de Derby d’Italia. Oricum, sper că, între timp, cineva i-a spus că albul nu e o culoare. Altfel, un egal ar fi fost un rezultat mai bun, dar trecem uşor peste acest amănunt, în condiţiile în care distanţa care ne separă de cele două rele rămâne una importantă.

Ziua meciului am rezervat-o unei hoinăreli prin Milano (Domul, Sforzesco, parcul Sempione etc.), dar startul l-am dat la Basilica di Sant’Ambrogio, biserică de secol IV, construită de patronul spiritual al oraşului, un obiectiv pe care nu reuşisem să-l bifez la precedenta vizită. În zonă am descoperit şi Pascal Caffet, unde am mâncat nişte eclere excelente (dacă tot am ajuns la mâncare, când aveţi ocazia să vizitaţi Milano, încercaţi să nu rataţi pizza de la Spontini sau burgerii de la America Graffiti, un restaurant inspirat de localurile americane din anii ‘50-’60 şi care se află chiar lângă stadion).

În ciuda zvonurilor despre un posibil atentat la Milano, centrul oraşului era plin de viaţă. Chiar dacă au existat şi excepţii (cineva a alertat poliţia pentru că a văzut „un arab cu barbă”, care s-a dovedit în cele din urmă a fi un fotograf italian), lumea nu s-a panicat la gândul că un eveniment de genul celui din Paris s-ar putea repeta. Totuşi, în zona din jurul Domului, se puteau observa forţele de ordine, într-un număr mare şi atente la orice detaliu. Probabil şi asta a contribuit la sentimentul de siguranţă şi i-a determinat pe oameni să nu renunţe la rutina lor obişnuită.

Image and video hosting by TinyPic

În paralel, am încercat să rămân conectat la etapă, mai ales că la prânz urma să joace Napoli, pe terenul Veronei. Băieţii lui Sarri au confirmat forma bună şi s-au impus cu 2-0, urcând la momentul respectiv pe primul loc. Vestea cu adevărat importantă avea să vină puţin mai târziu: la pauză, Empoli conducea cu 2-0 pe Artemio Franchi. A fost momentul în care am căutat un stream pe telefon pentru a urmări repriza a doua. Când Kalinic a reuşit rapid dubla şi a egalat, m-am gândit că Fiorentina va câştiga până la urmă. Nu a fost, însă, cazul. Viola a călcat strâmb, iar Inter avea şansa de a deveni lider solitar. Brusc, meciul cu Frosinone nu mai părea a fi unul banal.

MECIUL

De atâtea ori s-a întâmplat în ultimii ani ca Inter să o comită în momente importante şi împotriva unor adversari accesibili încât micile emoţii erau fireşti înaintea meciului cu Frosinone. Remiza de la Firenze ridicase miza ultimei partide din etapa a 13-a, iar aşteptarea a devenit şi mai grea. Totuşi, eram convins că „azi o băgăm pe aia cu capolista”, aşa cum i-am scris lui Miki. Care Miki a contribuit la creşterea nerăbdării mele prin faptul că a întârziat la stadion dincolo de limita la care mi s-ar fi părut acceptabil să o facă. Eu sunt genul care trebuie să intre pe stadion cu cel puţin o oră şi jumătate înainte de startul meciului. De data asta, am fost nevoit să o fac cu aproximativ 45 de minute întârziere faţă de target-ul meu, ceea ce m-a scos puţin din sărite zona mea de confort. Odată intrat, însă, am lăsat totul în urmă. Mai ales că, la scurt timp, cele două echipe au ieşit la încălzire. Mai întâi, oaspeţii. Apoi, în acordurile melodiei “Welcome to the jungle”, a celor de la Guns N’Roses, ai noştri.

Încerc să-mi dau seama cine joacă şi ce sistem a ales Mancini. Îi descopăr uşor pe Icardi, Jovetic, Kondogbia, Felipe Melo, Murillo, Miranda, Nagatomo şi Telles, ceea ce înseamnă că japonezul va evolua pe dreapta. Surpriza este Biabiany, după ce în zilele dinaintea meciului, o parte a presei a scris despre titularizarea lui Gnoukouri. Francezul va juca pe dreapta, într-un 4-4-2 (posibil 4-2-3-1), cu Ljajic pe banda opusă. Lipseşte, în schimb, Medel, unul dintre punctele fixe din acest sezon. Mancio nu se dezminte şi propune din nou o altă echipă faţă de etapa trecută. Una pe care nimeni nu a reuşit să o intuiască. Între timp, mi se alătură şi Miki, dezamăgit că nu a reuşit să ajungă la magazinul de la stadion. „Cum jucăm?”, mă întreabă. După ce-i spun, îmi aruncă predicţia de la început: „E meciul lui Biabiany”.

Image and video hosting by TinyPic

În urmă cu doi ani, am stat la tribună, al doilea inel roşu. Acum am preferat să merg în Curva Nord, o experienţă prin care orice interist care se respectă trebuie să treacă. Şi chiar este o experienţă. Primul lucru care te loveşte este faptul că se fumează mult. Da, şi ţigări! Nu e o exagerare să spui că există riscul de a pleca puţin high de pe stadion. Eu am urcat până pe ultimul rând, pentru a avea loc de întors, aşa că am scăpat de data asta. Despre cei înconjuraţi din toate părţile, nu ştiu ce să spun…

Altfel, pasiunea pentru Inter a băieţilor din Curva Nord e contagioasă. Indiferent dacă ai mai călcat sau nu pe acolo, indiferent că ştii sau nu cântecele, la un moment dat tot te trezeşti sărind, bătând din palme, scandând sau cântând. Startul e dat cu “C’e solo l’Inter”, al cărui apogeu îl reprezintă celebrele versuri “E mi torna ancora in mente l’avvocato Prisco / Lui diceva che la Serie A e’ nel nostro DNA / Io non rubo il campionato e in Serie B non sono mai stato“, cântate apăsat de toată lumea. Urmează prezentarea echipelor, unde decibelii urcă la maximum când se ajunge la Icardi şi Mancini (pe ultimul, Miki continuă să nu-l ierte), apoi momentul solemn în memoria victimelor de la Paris. Se cântă “La Marseillaise”.

Image and video hosting by TinyPic

Meciul a început într-un ritm deloc grozav şi într-o linişte anormală. Fanii interişti au decis să-şi prezinte propriul omagiu celor care şi-au pierdut viaţa în capitala Franţei prin cinci minute de tăcere. În această perioadă, nu s-a auzit nicio scandare şi niciun steag nu a fost desfăcut. Dar apoi, până la final, s-a cântat fără întrerupere. E adevărat, la asta a ajutat şi desfăşurarea partidei. Frosinone a avut prima ocazie, prin Soddimo, al cărui voleu a fost respins spectaculos de Handanovic. Inter pare să continue evoluţiile din acest sezon. Adică nimic special. Mă uit la ceas şi gândindu-mă că meciul a început la ora la care era programat să înceapă, îi spun lui Miki că am depăşit minutul 30, deci putem începe să sperăm că putem marca. Nu-mi termin bine vorba şi Biabiany o bagă în aţe, cu o execuţie care la reluare arată că a fost mai dificilă decât a părut pe live. E 1-0 şi asta încă din minutul 29. Ah, calculul meu a fost greşit! E primul gol înscris de Inter în acest sezon înainte de minutul 30, iar pentru Biabiany e şi o victorie personală. Nu marcase încă de la revenirea pe teren, după problemele la inimă care i-au pus în pericol viaţa şi cariera. Poate că, într-adevăr, e meciul lui. Reuşita sa a stabilit scorul pauzei şi, după cum am văzut Interul în actuala stagiune, s-ar putea să fie unica a jocului.

Dar speranţa mea la plecarea din ţară, aceea de a vedea o victorie la scor, adică un 2-0, nu a murit. Şi, la puţin timp de la reluare, Icardi a pus capăt unei perioade de peste 250 de minute fără gol, înscriind ca un 9 veritabil, din câţiva metri, după o fază superbă pe care a creat-o împreună cu Ljajic. Bravo, căpitane! Nu te-aş fi iertat dacă aş fi bătut atâta drum şi nu ai fi marcat. Faptul că ai făcut-o chiar la poarta la care am stat a fost un bonus.

Capolista, băăă!”, strig către Miki, având deja siguranţa că nu mai e loc de vreo supriză. Iar acest 2-0 parcă îi descătuşează pe nerazzurri. Profitând şi de spaţiile tot mai largi lăsate de jucătorii lui Frosinone, băieţii lui Mancini joacă tot mai bine şi ratează uşor câteva şanse mari. Desprinderea vine pe final, dar Miki nu se bucură de ea, pentru că s-a grăbit să plece. Proastă alegere!

În minutul 87, Murillo (care mi-a intrat definitiv la suflet după ce l-am văzut pe viu) a încheiat ca un atacant un contraatac pe care tot el l-a început. Apoi, în prelungiri, Brozovic, abia intrat, a făcut 4-0, cu un şut frumos la colţul lung, după al doilea assist al meciului semnat de Ljajic. Sârbul este desemnat aproape unanim “uomo partita”, dar eu prefer să rămân cu Murillo, impresionat nu doar de golul său, ci şi de prestaţia sa din defensivă. Forţa pe care o emană columbianul atunci când intră în duelurile cu atacanţii adverşi se simte până în înaltul peluzei de pe Meazza. Am avut dubii în privinţa lui, l-am privit cu neîncredere, dar acum, chiar fără să ştiu ce traiectorie va avea cariera lui, a devenit al doilea favorit al meu din actualul lot (pe Icardi nu cred că-l poate depăşi cineva).

La 4-0, entuziasmul din Curva Nord şi din întreg stadionul este la cote înalte. “Salutate la capolista!”, “La capolista vola” şi “La capolista se ne va” sunt scandările la modă. “Verişorii”, rămaşi undeva departe, nu sunt nici ei uitaţi. Eu plec cu zâmbetul pe buze. Speram la un 2-0 şi am primit dublu. Speram la un loc 1 împărţit cu Fiorentina şi am sărbătorit un “primato solitario”. Bilanţul meu la meciurile în care am văzut Inter pe viu rămâne perfect: 4 victorii, golaveraj 11-0. Ştiu că e mult prea devreme şi că vor urma multe momente dificile, dar e imposibil ca undeva, într-o loc micuţ din capul meu, să nu apară ideea nebună că poate prin mai voi reveni la Milano pentru a sărbători altceva.

Plec spre România pe o ploaie de toamnă, destul de rece. Dar nu mă deranjează. Zâmbetul nu mi-a dispărut de pe faţă. Trec pentru ultima oară pe lângă uriaşul adormit, care se odihneşte după forfota de duminică seară. Mă mai trag o dată în poză, înainte de a intra la metrou. Şi nu mă pot opri din fredonat: “Gare truccate non ce nè più, adesso il cielo è nero blu / Tifare Inter vuol dire onore, e i miei cugini li odio con tutto il cuore / Lalala, la capolista vola“.

VIDEO: Rezumat INTER – Frosinone 4-0 (Biabiany 29, Icardi 53, Murillo 87, Brozovic 90+2)




5 thoughts on “LA CAPOLISTA VOLA

  1. Gica Contra

    Un concediu cum si-ar dori multi dintre noi! Felicitari si multumiri Ionut pentru descrierea facuta pe blog…

    Reply
  2. inter4ever

    Foarte, foarte misto, ma bucur pt tine! O rugăminte am si eu: cam la cât te duce o “nebunie” din asta? Dacă poti sa ne zici… Fără excese, fără fite, cu 300 de euro te descurci??? N.am fost niciodată si m-ar tenta :) Mersi!/

    Reply
  3. Florin

    Ionut,
    Ne cunoastem de la Cluj, CFR – INTER,
    De atunci am fost de doua ori la Milano ,stadion,muzeu,sediul lui Inter.
    As vrea sa iti trimit poze ,dar nu mai am adresa ta.
    Iti urez numai bine.

    Florin
    Timisoara

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>