.
.

.

MOMENTE NERAZZURRE. REPRIZA DE VIS DE LA BARI


Istoria participărilor Interului în cupele europene oferă multe exemple de calificări reuşite în urma unor reveniri spectaculoase. Nimeni nu poate uita returul semifinalei de Cupa Campionilor din 1965, împotriva lui Liverpool, sau celebrul 3-0 cu Aston Villa din sezonul 1990/91 al Cupei UEFA. Mai recent, cu toţii ne amintim cu plăcere de victoria dramatică obţinută pe Allianz Arena împotriva lui Bayern Munchen, în Liga Campionilor. Chiar şi ultimul meci european al nerazzurrilor, cu Tottenham, aproape a produs o calificare ce părea compromisă după jocul tur de la Londra.

Dar în categoria acestor reveniri de poveste, returul cu olandezii de la Groningen, din 16-imile de finală ale Cupei UEFA, sezonul 1983/84, are un loc aparte. Pentru că meciul nici măcar nu s-a disputat la Milano, iar calificarea a fost obţinută, practic, într-o singură repriză.

Un sezon dificil

Stagiunea 1983/84 a fost una dificilă pentru Inter. Într-un fel, a semănat cu cea pe care tocmai am terminat-o. Preşedintele Ivanoe Fraizzoli începuse deja negocierile pentru cedarea clubului, afacere care avea să se încheie la începutul anului 1984, când Ernesto Pellegrini a plătit aproximativ 10 miliarde de lire şi a devenit noul proprietar. Toate aceste schimbări nu aveau cum să nu afecteze echipa, ajunsă oricum la un final de ciclu, după ce, în anii precedenţi, se câştigaseră un Scudetto şi două Cupe ale Italiei.

Image and video hosting by TinyPic

Sezonul a început cu un nou antrenor pe bancă, Luigi Radice. Un tehnician important în acea perioadă, recomandat de performanţele reuşite la AC Torino, unde a cucerit ultimul Scudetto din istoria formaţiei granata, în 1976. În acelaşi timp, Radice, un fost jucător modest, cu un trecut milanist, cunoscuse şi un mare eşec, chiar pe banca rossonerilor, unde a rezistat doar un tur de campionat, în 1981/82, la finalul acelei ediţii de Serie A “verişorii” retrogradând pentru a doua oară în Serie B, de această dată pe teren.

Radice părea să nu reziste foarte mult nici la Inter. Nerazzurri au fost eliminaţi ruşinos din Cupa Italiei, încă din faza grupelor, în care au întâlnit adversari modeşti, precum Cesena, Empoli, Avellino sau Sambenedettese, iar începutul de campionat a fost dezastruos. În ciuda faptului că în lot se aflau fotbalişti importanţi ca Walter Zenga, Giuseppe Bergomi, Graziano Bini, Fulvio Collovati, Riccardo Ferri, Giuseppe Baresi, Salvatore Bagni, Evaristo Beccalossi, Ludo Coeck, Hansi Muller, Aldo Serena sau Alessandro Altobelli, după primele patru etape din Serie A, Inter ocupa ultimul loc în clasament, urmarea celor trei înfrângeri (1-2 cu Sampdoria, 0-3 cu Lazio şi 0-1 cu Ascoli) şi a unui singur egal (0-0 cu Torino).

Echipa nu era deloc rea pe hârtie, dar incertitudinea în privinţa viitorului clubului şi anumite neînţelegeri din cadrul lotului au condus la această situaţie dramatică. Cel mai cunoscut conflict îi avea în prim-plan pe Beccalossi şi Muller, acesta din urmă deschizând practic perioada germană la Inter, care va culmina cu celebra tripletă Matthaus-Brehme-Klinsmann, la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90.

Muller, campion european cu Germania de Vest în 1980, ajunsese la Inter în vara anului 1982. Debutul său a fost fulminant, fostul mijlocaş al lui VfB Stuttgart reuşind să înscrie în chiar primul său meci, în deplasare cu Verona. Cu toate acestea, la finalul sezonului, continuarea aventurii sale milaneze era pusă sub semnul întrebării, din cauza neînţelegerilor cu Beccalossi. „E mai bine să joci cu un scaun decât cu Hansi Muller, pentru că scaunul îţi trimite mingea înapoi”, se plângea unul dintre cei mai iubiţi decari din istoria nerazzurrilor. Într-un fel sau altul, cele două săbii au încăput în cele din urmă în aceeaşi teacă încă un an, apoi, în vara lui 1984, ambii s-au despărţit de Inter. Germanul a plecat la Como, iar Becca la Sampdoria.

În toată această atmosferă tensionată, singurele motive de satisfacţie au fost oferite de calificarea în turul doi din Cupa UEFA, obţinută cu ceva emoţii în faţa turcilor de la Trabzonspor (0-1 şi 2-0), şi de prima victorie din campionat, 1-0 cu Napoli, care a venit cu câteva zile înaintea duelului din Olanda cu Groningen.

Un adversar aflat pentru prima oară în Europa

În 1980, FC Groningen promova în prima ligă olandeză, după şase sezoane petrecute în eşalonul al doilea. Trei ani mai târziu, termina campionatul pe locul 5, cea mai bună clasare din istoria clubului până în acel moment, şi se califica în premieră în cupele europene. Această ascensiune s-a construit în jurul unui nucleu de fotbalişti care vor deveni foarte cunoscuţi ulterior, cei mai importanţi dintre ei fiind fraţii Ronald şi Erwin Koeman şi Jan van Dijk, o adevărată legendă locală, care a îmbrăcat tricoul alb-verde timp de aproape două decenii, din 1975 până în 1992.

După obţinerea calificării în Cupa UEFA, Ronald Koeman a fost vândut la Ajax, dar echipa s-a întărit totuşi prin transferul lui Adri van Tiggelen, viitorul fundaş stânga al naţionalei Olandei, adus de la Sparta Rotterdam, şi cel al exoticului atacant Fandi Ahmad, singurul fotbalist din Singapore care a fost legitimat vreodată la un club profesionist din Europa. În cei doi ani petrecuţi la Groningen, Ahmad va deveni unul dintre cei mai apreciaţi jucători de către fani, iar momentul său de glorie avea să fie chiar meciul tur cu Inter.

Însă adevărata lovitură dată de Groningen în vara anului 1983 a fost aducerea antrenorului Han Berger. Obligat să renunţe la cariera de jucător la numai 22 de ani, din cauza unor accidentări, Berger va deveni cel mai tânăr antrenor principal din istoria campionatului olandez în 1976, atunci când, la doar 25 de ani, l-a înlocuit pe Jan Rab pe banca celor de la FC Utrecht. În ciuda vârstei fragede, a reuşit rezultate excelente, inclusiv un loc 3, în 1981, care i-au ridicat cota extrem de mult.

Sorţii nu au fost blânzi cu olandezii în primul tur, adversarul fiind Atletico Madrid, echipă la care evolua celebrul Hugo Sanchez. Spaniolii au câştigat cu 2-1 pe teren propriu, dar a fost o victorie smulsă cu mult noroc pe final. Un autogol al lui Walter Waalderbos în minutul 86 şi golul de peste două minute al rezervei Roberto Simon au anulat avantajul iniţial luat de oaspeţi în debutul întâlnirii, în urma reuşitei scoţianului Rob McDonald. Însă, în returul de pe teren propriu, olandezii nu au mai ratat şansa de a se impune şi au obţinut un succes entuziasmant, scor 3-0, graţie golurilor marcate de Ron Jans, Erwin Koeman şi Jan van Dijk. Inter ar fi trebuit să ia în serios avertismentul.

Turul

Pe 19 octombrie 1983, nerazzurri confirmau că debutul ratat de sezon nu este o întâmplare. Groningen, o echipă care evolua pentru prima dată în cupele europene, obţinea o victorie istorică, scor 2-0, şi devenea favorită la calificarea în optimile de finală. Şi se putea termina chiar mai rău pentru elevii lui Radice.

Olandezii au început excelent meciul, astfel că deschiderea scorului, venită după doar un sfert de oră, nu a mirat pe nimeni. Van Dijk a centrat de pe partea dreaptă, apărarea nerazzurra a greşit incredibil, iar mingea a ajuns la Erwin Koeman, care nu a stat mult pe gânduri şi a tras din prima, pe sub Zenga şi a marcat pentru 1-0. Interiştii au fost incapabili de replică, Groningen continând să domine şi să fie echipa mai periculoasă.

În repriza a doua, Coeck a comis un fault stupid în propriul careu, iar arbitrul scoţian Brian Mcginlay a acordat penalty pentru gazde. Zenga a apărat însă execuţia lui van Tiggelen şi i-a păstrat în joc pe nerazzurri. Dar “L’uomo ragno” nu a mai putut face nimic cu două minute înainte de final, atunci când Groningen a făcut 2-0, după o fază extrem de simplă: minge lungă a lui van Tiggelen, deviere cu capul a lui McDonald, şut în diagonală al lui Ahmad.

Stadionul s-a transformat într-un adevărat vulcan, iar fanii olandezi sărbătoreau deja ceea ce părea să fie o altă calificare reuşită în faţa unui nume important de pe continent.

Returul

Fanii nu aveau prea multe motive să aştepte cu optimism returul cu Groningen, programat pe 2 noiembrie. Din cauza unor incidente petrecute la meciul cu Real Madrid, din sezonul precedent al Cupei Cupelor, Inter avea terenul suspendat, astfel că partida cu olandezii urma să se joace la Bari, pe vechea Arena Della Vittoria (un nume predestinat parcă). Forma echipei continua să fie una dezastruoasă, înfrângerea din Olanda fiind urmată de două remize dezamăgitoare în campionat, 2-2 cu Udinese şi 0-0 cu Pisa. Jocul nu mergea, rezultatele nu veneau, atmosfera era tensionată. Nimic nu a anunţa ceea ce a urmat.

Crezând probabil că Inter este într-o situaţie fără ieşire şi considerând că victoria din tur este suficientă, antrenorul olandezilor, Han Berger, a dat nişte declaraţii provocatoare înaintea meciului de la Bari, criticând dur jocul nerazzurrilor. O aroganţă pe care o va regreta. Vorbele tânărului tehnician i-au făcut pe interişti să strângă rândurile şi să intre pe teren extrem de determinaţi. În acelaşi timp, fanii au dat dovadă de un ataşament incredibil şi au umplut până la refuz arena de 45.000 de locuri din sudul Italiei.

Toate acestea păreau însă să fie în zadar, pentru că, în ciuda unei dominări foarte clare a nerazzurrilor, prima repriză s-a încheiat fără goluri. Totul s-a schimbat în primul sfert de oră al părţii secunde, perioadă în care Inter a marcat de trei ori. În minutul 53, Fulvio Collovati a deschis scorul, în urma unui corner. Trei minute mai târziu, Hansi Muller a fost faultat în careu, iar “Spillo” Altobelli a transformat fără probleme. Apoi, în minutul 60, după o altă lovitură de colţ, Aldo Serena a făcut 3-0 cu o execuţie acrobatică.

Dintr-o dată, o echipă în criză profundă s-a transformat într-una irezistibilă. Olandezii nici nu au ştiut ce i-a lovit. Însă acest lucru nu i-a împiedicat ca, în minutul 63, să înscrie prin McDonald, un gol care îi califica în faza următoare. Dar Inter a continuat ceea ce începuse după pauză şi, în minutul 77, Muller şi-a încununat o prestaţie superbă cu reuşita de 4-1. Una de o simplitate dezarmantă. Centrare excelentă a lui Giancarlo Pasinato, lovitură de cap imparabilă a mijlocaşului german. Din acel moment, nerazzurri nu le-au mai dat nicio şansă adversarilor să mai revină. Mai mult decât atât, cu un minut înainte de final, Serena a pus cireaşa pe tort şi a realizat dubla, ducând foarte sus nivelul decibelilor de pe stadion.

Salvatore Bagni nu a uitat afrontul lui Berger dinaintea partidei şi, după fiecare gol, s-a dus să sărbătorească în faţa băncii olandeze. Când Serena a făcut 5-1, şi-a salutat adversarii cu degetele desfăcute, pentru a indica cele cinci goluri ale nerazzurrilor. Revanşa era completă.

Image and video hosting by TinyPic

Ce a urmat?

Euforia victoriei cu Groningen le-a dat aripi nerazzurrilor, care, după câteva zile, au câştigat cu 2-0 Derbyul cu Milan şi au dat astfel startul unei alte reveniri spectaculoase, în campionat. Inter a terminat în cele din urmă pe locul 4 şi a obţinut o altă calificare în Cupa UEFA. Aventura europeană în sezonul 1983/84 s-a încheiat însă prematur, chiar în turul următor, în faţa Austriei Viena, care s-a impus cu scorul general de 3-2.

Bari, Arena Della Vittoria, 2 noiembrie 1983, Cupa UEFA, Retur 16-imi de finală

INTER – FC Groningen 5-1 (Collovati 53, Altobelli 55 pen, Serena 60, 89, Muller 77 / McDonad 63)

Inter: Zenga – Ferri, Bergomi, Bagni, Collovati, Baresi, H. Muller (Marini 88), Sabato, Altobelli, Beccalossi (Pasinato 70), Serena

Groningen: Schellekens – van Tiggelen, Keukens, van Dijk, Waalderbos, Hiddink, Fandi Ahmad, Brocken (Ahmad 61), McDonald, E. Koeman, Jans (De Haan 81)

Sursa foto: wildstat.ru




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *