.
.

.

MOMENTE NERAZZURRE: MIRCEA LUCESCU


Am dat, în arhiva personală, peste un număr al revistei ProSport Magazin (nu ştiu câţi şi dacă vă mai amintiţi de ea) din 1999, al cărui subiect principal îl reprezenta plecarea lui Mircea Lucescu de la Inter. O aventură de trei luni, încheiată în genunchi, după un 0-4 umilitor la Genova, împotriva Sampdoriei.

Mai jos, am reprodus articolul din revistă, semnat de Felix Drăghici şi Costi Mocanu, păstrând ortografia de atunci şi inter-titlurile autorilor. Trecând peste subiectivismul de înţeles din anumite părţi ale reportajului şi peste tradiţionalele nemulţumiri care l-au făcut celebru pe Lucescu (o să observaţi şi aici motivul la modă al clanurilor, perpetuat până în prezent), sunt convins că va fi totuşi o lectură plăcută, în ciuda faptului că subiectul este una dintre cele mai negre perioade din istoria recentă a nerazzurrilor.

Este, de asemenea, o bună ocazie de a observa cam unde era presa românească în acea perioadă, comparând cu ceea ce ne oferă în prezent.

P.S. Click pe imagini pentru mărire

—————————————————

Primul dintre cele două meciuri a fost derbyul contra rivalilor de la AC Milan şi a însemnat un 2-2 care dădea speranţe pentru returul cu Manchester. Dar n-a fost de ajuns.

Tradiţia derbyului Inter – Milan

Inter este echipa artistocraţilor din Milano. În tribuna interistă, costumele Versace sînt asortate cu fulare negru-albastre, iar după meci susţinătorii pleacă de la stadion în maşini luxoase. Pentru a vă construi o imagine despre cum arată şi se manifestă interiştii, închipuiţi-vă o “oficială” în care mulţi Cataramă sau Copos trăiesc ratarea lui Ze Elias ca pe ultimul moment al vieţii. Aristocraţia din Milano înjură, îşi smulge părul şi ameninţă arbitrul, adică are toate atributele unei tribune obişnuite. Cealaltă echipă a oraşului, AC Milan, este replica italiană a Rapidului. Echipa de suflet a clasei mijlocii din Milano a intrat, sub comanda şi cu banii lui Berlusconi, în elita mondială. Rivalitatea dintre Inter şi Milan capătă proporţii nebănuite, faţă de care războiul Steaua – Rapid este o simplă joacă de copii. Ultimii 10 ani au modificat baza socială a unei rivalităţi care a schimbat fotbalul european – Milan a luat 4 titluri şi 3 Cupe ale Campionilor, iar Inter doar Cupa UEFA. Revanşa s-a amînat de fiecare dată. Singurul loc în care Inter şi Milan se acceptă una pe cealaltă este muzeul stadionului San Siro, unde istoria celor două se întîlneşte în rafturi bine întreţinute. Atît Milan, cît şi Inter recunosc că duşmanul de moarte este Juventus, despre care fanii echipelor din Milano spun că a furat cel puţin două treimi din titlurile cîştigate. Cu toate acestea, Bătrîna Doamnă este “curtată” în capitala financiară a Italiei de numeroşi susţinători, ale căror manifestări de simpatie sînt discrete, ei fiind un fel de ilegalişti în oraşul Interului.

Atmosfera

Precum în tradiţia care cere ca miresele să nu se vadă între ele în ziua nunţii, Inter şi Milan se evită reciproc înaintea partidelor mari. Un interist veritabil închide ochii atunci cînd există şansa ca roşul unui autobuz să se asocieze cu negrul unei clădiri. Cu o zi înaintea partidei cu United, plimbîndu-se pe o stradă lăturalnică din centru, Neli Lucescu s-a întîlnit cu Adriano Galliani, preşedintele Milanului. Doamna antrenorului interist a suferit o mică dramă. “Trebuie să-l sun pe Mircea, să-l avertizez, nimic nu mai merge atunci când apare un milanist”. Inter – Milan este derbyul planetei pentru că alături de fotbal se războiesc o mulţime de alte cauze: bogaţii cu săracii, două istorii impresionante, dar rivale. La intrarea în stadion, poliţia nu are decît rol decorativ, pentru că oamenii au puterea de a-şi înfrunta fără violenţă culorile duşmane de la gît. Cum priveşti de la masa presei, milaniştii stau în dreapta, centrul este al tuturor, iar Interul ocupă peluza opusă. Toţi au voie cu steaguri, petarde, fumigene şi portocale – mii de bombe naturale cu care tribuna “pedepseşte” adversarul sau arbitrii. Cele trei inele ale stadionului sînt acoperite de pancarte. Veniţi din toată Italia, suporterii îşi salută favoriţii. Deloc inspirate, mesajele sună aproape la fel: “Fan-Club Bergamo – Forza Inter” – un fel de “Hai România – Tăuni, jud. Alba”. La loc de cinste acum 3 luni, tricolorul României şi încurajarea “Corraggio, Mircea” stau acum stinghere într-un colţ al peluzei. Orice realizare a favoriţilor este urmată de clasicul gest al mîinii întinse rapid către adversari cu degetul mijlociu ridicat semeţ. Nimeni nu se supără, pentru că înjurătura mută este preluată cu aceeaşi plăcere de ceilalţi, care devin superiori atunjci cînd ai lor fac ceva deosebit. Buni cunoscători ai jocului, italienii se agită permanent, cerînd antrenorilor schimbări de tactică şi de jucători. Din timp în timp, se fac scurte analize de genul: “Stupido africano!”. Atunci cînd cîntă, ai senzaţia că toţi pot concura la San remo, iar după meci, indiferent de rezultat, au puterea de a se sfida tăcînd, în timp ce merg alături spre acelaşi metrou.

Antonio

Taximetristul care ne aduce la meci ţine cu Inter. Spune că Lucescu este un antrenor bun, dar că este victima celor trei grupuri – italienii lui Bergomi, stranierii lui Djorkaeff şi rezervele grupate în jurul lui Paulo Sousa. Meciul cu Milan îl readuce pe teren pe Ronaldo pe San Siro după două luni, dar nu crede că “Il Fenomeno” va reuşi să salveze o echipă care ar trebui să joace pentru el. Aşa cum Lippi a încercat să scape Juventusul de jocul cu sens unic spre Baggio, Lucescu s-a străduit să facă acelaşi lucru la Inter. Se pare că nu i-a ieşit.

În schimb, pentru cine are o firmă prosperă şi ţine la imaginea societăţii sale, Mircea Lucescu este cel mai indicat om pe care-l poate angaja pentru a-l reprezenta în relaţiile cu clienţii. Zîmbitor chiar şi atunci cînd suferă, antrenorul lui Inter le răspunde cu solicitudine tuturor celor care îi cer autografe sau doresc să se fotografieze alături de el. La restaurant, un chelner îl roagă să-i permită puştiului său să vadă antrenamentul de a doua zi. “Signor Lucescu, e cuminte. Îl aşez dincolo de gard. Vrea să-l vadă pe Baggio”. Pentru a-l convinge pe român că este un bun interist, napoletanul se repede la masa ocupată de trei japonezi şi începe să strige în faţa lor: “Numero uno – Ronaldo. No Nakata!”. Deşi amuzat, Mircea, căruia italienii îi spun Lusescu, îl dezamăgeşte: “Nu mîine, Antonio. Să treacă Manchester şi apoi oricînd”, îi spune în timp ce scrie pe un şerveţel “Grazie, Antonio. Forza Inter!”. Îşi laudă argentinienii, pe Simeone şi Zanetti, “respectuoşi şi muncitori, se vede că au avut o copilărie grea”. Neli îşi aminteşte că atunci cînd era antrenor la Pisa, Mircea mergea deseori acasă la Simeone, pe atunci un puşti de 20 de ani, pentru a-l convinge că-şi poate croi o carieră în Italia. “Cînd a aflat că Diego este căpitanul naţionalei Argentinei, într-o echipă cu Batistuta şu Crespo, a zîmbit”. Nu i-a trecut supărarea pe West, deşi nigerianul a fost poate cel mai bun jucător al Interului în meciurile cu Milan şi United. “Cu Milan a greşit la ambele goluri – dacă respecta «linia», Leonardo ar fi rămas în ofsaid, iar apoi l-a ţinut aiurea de tricou pe Weah, într-o fază în care nici Milan nu mai spera nimic”. Ştie că Ronaldo nu mai este cel de-acum un an, dar fără el în teren nu se poate, “pentru că îl cer sponsorii, pentru că lumea vine la stadion şi plăteşte abonamentul ca să vadă Fenomenul”. Spune că este tentat să se retragă. “Am o casă deosebită la Breaza, iar la Bucureşti mă aşteaptă nepoţii, vreau să învăţ meseria de a trăi”. Observă nemulţumirea soţiei, care l-a rugat să accepte oferta venită de la Paris Saint Germain. Îi răspunde din ochi să stea liniştită, încă n-a decis nimic.

Casa

La Milano, Mircea Lucescu a stat într-un apartament situat în centrul oraşului, la mai puţin de 20 de metri de sediul clubului. Casa este proprietatea celui care realizează “Pressing” la Italia 1, iar Lucescu ne dezvăluie acest lucru cu mîndrie şi respect. La etajul 5, la ieşirea din lift, ai surpriza de a intra direct în sufrageria celui care a fost antrenorul lui Inter Milano. Cu aspect elegant, spaţiul este delimitat inteligent de muchii neregulate. Interiorul, deloc pretenţios, impresionează prin simplitate. Lipsesc mocheta şi covoarele. Din loc în loc, pereţii joacă rol de muzeu, tablourile aşezate discret garantînd bunul gust al locatarilor. Sufletul casei stă în icoana simplă care te priveşte indiferent de locul în care stai. Ansamblul televizor-videorecorder ocupă o poziţie centrală. O mică servantă găzduia materialul de studiu – casete ale diferitelor partide jucate de Inter. Lângă ele, agenda celui care l-a pregătit pe Ronaldo. Un scris mărunt, marcînd frămîntarea lui Lucescu. Cunoscute, personajele joacă roluri simple, dar neobişnuite: “Trebuie să discut cu Bergomi, să-i dau încredere lui Cauet, să-l sprijin pe Baggio”. În rest, nimic nu trădează identitatea celor care trăiesc în acel spaţiu. Era, mai curînd, locul din care nişte bunici absolut fireşti se gîndeau la nepoţii rămaşi acasă.

Meciul cu Manchester

Deşi nu traversa deloc cea mai fericită perioadă a carierei sale, fiind mai mereu în faţa tirului presei italiene, Lucescu era numit, indiferent de rezultate, “simpaticul român”. Cu o zi înaintea partidei cu Manchester United, a fost întrebat dacă urmează cel mai important meci al carierei sale. Răspunsul a venit imediat, fără nici o urmă de îndoială. “Poate al carierei de antrenor În Serie A, dar cu naţionala României am avut partide şi mai grele, nu uitaţi că am bătut Italia”, au fost cuvintele care i-au redus la tăcere pe italieni, surprinşi de contraatacul celui pe care se pregăteau să-l demoleze. A fost apoi solicitat să comenteze declaraţia lui Ferguson, care a spus că italienii vor încerca prin orice mijloace să intimideze arbitrul. “A pierdut ocazia de a arăta că este britanic”, a spus Lucescu. A doua zi, puternicele cotidiane italiene, subjugate de răspunsul senioral, au iertat Interul, uitînd de înfrîngeri, accidentări, tensiuni şi nereuşite.

La o zi după ce Milano a trăit furia meciului cu Manchester, într-un restaurant din centru, unul dintre cele mai mediatizate personaje ale oraşului se ridică şi dă din mîini spunînd “doo, daaa, doo”. Italienii din faţa lui îl recunosc pe Lucescu. Antrenorul lui Inter se amuză povestind incantaţiile lui Taribo West, care înainte de meci îşi strînge colegii în cerc, ţinîndu-i de mînă pe Baggio şi pe antrenor. Meciul cu Manchester a însemnat pentru singurul român din Il calcio sfîrşitul unei poveşti care adusese în România cuvinte noi precum Scudetto, Liga Campionilor şi Cupa Italiei.

Marketing şi rezultate

Deşi este greu de crezut, fără cele două baloane de aur, Baggio şi Ronaldo, Inter ar fi putut juca acum semifinala Ligii Campionilor. Cei mai numeroşi abonaţi din Italia au plătit însă pentru ei. Lucescu a ştiut asta şi, aşa cum spune, a jucat în 9 pentru că nimeni nu l-ar fi crezut. Iar Baggio şi Ronaldo au fost cei mai slabi de la Inter. Un angajat al clubului recunoaşte că nici Trapattoni nu a avut timp să formeze o echipă. Rând pe rând, Inter a schimbat vedetele, antrenorii, sponsorii şi preşedinţii fără să mai regăsească gloria titlului de campion.

Chiar şi românii aşteptau miracolul de la Lucescu, fără să bănuiască însă că Inter este mai degrabă o echipă alcătuită de angajaţii de la marketing decât de antrenor. Inter trebuie să vîndă tricourile cu Ronaldo şi Baggio, 60.000 de abonamente pe an şi să fie în fiecare zi pe prima pagină. Fără să ştie, Lucescu a adus cu el stigmatul Giuleştiului – “Singur împotriva tuturor”. Presa n-a uitat episoadele cu Pisa, Brescia şi Reggiana, iar jucătorii îl regretau pe Simoni, care, spun tot ziariştii italieni, i-a lăsat mult prea liberi. Singurul care l-a dorit a fost Moratti, căruia Pellegreni, fostul patron al lui Inter, i-a spus în ’93, pe tunelul lui San Siro: “Ăsta e antrenorul de care avem nevoie”. Era singurul moment în care Italia l-a iubit şi ea pe Lucescu – promovase Brescia, o echipă de necunoscuţi, terminînd pe primul loc în Serie B, cel mai dur campionat. “Inter a fost întotdeauna o echipă iubită pentru vedetele pe care le-a adus aici, în cel mai scump oraş al Europei”, spune Lucescu, căutînd să înţeleagă de ce un club cu atîţia mari jucători eşuează mai mereu în tentativa de a crea o echipă.

Jucătorii fac legea

Vorbeşte despre jucătorii lui Inter, care se gîndesc doar la ce fac ei pe teren şi deloc la cît dau echipei. Spre deosebire de celelalte mari cluburui ale Italiei, la Inter aceştia au curajul să ceară socoteală pentru faptul că nu joacă în primul 11. Că au susţinerea presei care nu uită că l-a înlocuit pe Simoni, antrenorul anului în Serie A. Că portughezul Paulo Sousa, fiind mai inteligent decît ceilalţi, montează rezervele împotriva antrenorului. După doar 2 ore, nemulţumit că fusese înlocuit în meciul cu Milan, Paulo Sousa îl ataca dur pe Lucescu la Italia 1 la “Pressing”, declarînd că antrenorul le recomanda doar să joace cum ştiu ei mai bine. A doua zi, Zanetti îl apără pe Lucescu: “De trei luni ne spune la toţi ce avem de făcut”. Românul îl scoate din lot pe portughez pentru meciul cu Manchester, însă îşi spune că va încerca reconcilierea. După alte 2 zile, Paulo Sousa îşi cere scuze şi regretă incidentul. Înaintea meciului din Liga Campionilor, TelePiu şi Italia 1 reiau la nesfîrşit ratările lui Ventola şi Colonnese de la Manchester. Toate ziarele anunţă o echipă cu un atac Ronaldo – Baggio – Zamorano. Pe hîrtie pare un vis, însă Lucescu ştia că Ronaldo nu va mai fi ce-a fost pînă în septembrie şi că Baggio nu va putea juca tot meciul. Mărturiseşte că în ziua meciului i-a spus lui Baggio că ar fi mai bine să joace în ultimele 30 de minute. Idolul tribunei se face că nu înţelege şi ajută o dată în plus eşecul lui Inter. Toată lumea ştie că este ultima şansă a unui alt sezon care trebuia să aducă titlul în vitrina ce găzduieşte 13 titluri şi două Cupe ale Campionilor. Meciul este dominat de neşansa şi de absenţa spiritului de echipă la Inter. La o oră după meci, intrăm în apartamentul familiei Lucescu. Uşor trist, Lucescu pare că ştia finalul. E nemulţumit de joc, pentru că, de atîtea ori în ultimele trei luni, una vorbeşte în cabină şi alta se întîmplă în teren. Povesteşte că i-a spus lui Moriero să se retragă în defensivă cu Scholes, autorul golului, şi că acesta l-a contrat impertinent: “Mister, joc atacant sau fundaş?”. Ştia de la Mazzola că arbitrul va ajuta discret pe Manchester, pentru că englezii au trecere la organizatorii Champions League. Senzaţia că se luptă cu morile de vînt era din ce în ce mai acută. Au fost cumpăraţi jucători doar pentru nume şi zeci de milioane de dolari au fost aruncaţi pe fereastră fără ca rezultatul să fie o echipă. O echipă contruită pentru Ronaldo joacă fără brazilian.

Finalul

Vorbeşte iar despre retragerea la Breaza şi Neli îi răspunde: “Mircea, tot cu fotbalul o să trăieşti, o să vorbeşti toată ziua la telefon numai despre el”. În glumă, Lucescu îi spune că va discuta plecarea la Paris Saint Germain dacă se va ocupa de aranjarea unui restaurant în centrul Bucureştiului. Cînd uită de meci, este nemulţumit că italianul cu care este asociat la fabrica de la Iaşi care produce pantofi vinde în Germania şi prea puţin în România. Că de doi ani Ion Raţiu refuză să părăsească locuinţa din Primăverii pe care a cumpărat-o de la urmaşul lui Dimitrie Gusti. Că Rapid a făcut 0-0 la Constanţa. Că un chelner italian se poartă ca la Bucureşti şi din doi peşti aduce la masă doar o singură jumătate. A doua zi după meciul cu Manchester, Lucescu ştie regula demnităţii şi îi spune lui Mazzola că vrea să demisioneze. Ziarele vorbesc despre falimentul total al lui Inter. Luce a venit cînd Inter era pe toate fronturile – Scudetto, Liga Campionilor şi Cupa. Acum sunt emoţii pentru un loc în Cupa UEFA. Pe prima pagină, toţi anunţă revoluţia lui Lippi şi numele jucătorilor care or să plece. Capi de listă, Pagliuca şi Djorkaeff. Mazzola vorbeşte cu Moratti şi anunţă decizia: Lucescu rămîne. “Pentru că apreciez munca lui Lucescu care trebuie să ne spună pe cine ne putem baza din vară”, aşa cum sună declaraţia din Tutto Sport. Între timp, au venit două oferte – Atletico Madrid şi PSG. A mai venit însă şi umilinţa din meciul cu Sampdoria, încă o trădare a oamenilor din teren, iar Il Luce pleacă de la Inter cu maşina lui Mazzola şi cu demisia aprobată telefonic de un Moratti aflat la New York. Şi-ar fi dorit să facă mai mult la Inter şi glumeşte spunînd că în primele 5 meciuri pe San Siro nici Helenio Herrera n-a reuşit 25 de goluri.




One thought on “MOMENTE NERAZZURRE: MIRCEA LUCESCU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *