.
.

.

MOMENTE NERAZZURRE: ROBERTO BAGGIO


Gloria lui Roberto Baggio nu s-a clădit pe trofee, ci pe momente” (Sports Illustrated)

Image and video hosting by TinyPic

Paul Simpson, fost jurnalist la Four Four Two, a scris odată că „fiecare dintre noi are câte o Cupă Mondială pe care o simte mai puţin ca un turneu şi mai mult ca un ritual de trecere, în care descoperă idoli, emoţii şi intrigi ce vor fi amintite pentru tot restul vieţii”. În ceea ce mă priveşte, acel „ritual de trecere” l-a reprezentat Coppa del Mondo. Cu acea ocazie i-am descoperit pe Matthaus, Klinsmann şi Brehme şi am devenit interist, cu acea ocazie mi-am dat seama că fotbalul din Italia are un farmec aparate, cu acea ocazie m-am îndrăgostit de muzica Giannei Nannini.

Şi tot atunci l-am văzut pentru prima oară pe Roberto Baggio, cel care ulterior avea să devină unul dintre fotbaliştii mei preferaţi. În 1998, când am aflat că a semnat cu Inter, eram de atât de entuziasmat încât nu mai conta că a jucat pentru marile rivale Juventus şi Milan. De altfel, majoritatea fanilor nerazzurri au trecut repede peste trecutul său şi l-au adoptat. Iar Il Divino Codino a răspuns pe teren, prin implicare, prin execuţii încântătoare şi prin momente care au ridicat publicul în picioare şi au rămas în istoria clubului.

Din păcate, a evoluat doar doi ani la Inter şi nu din vina lui.

Omul care a declanşat revoluţia în Firenze

Am făcut cunoştinţă cu Roberto Baggio cu ocazia golului pe care l-a marcat în poarta Cehoslovaciei la Cupa Mondială din 1990, după un slalom antologic, pornit de la mijlocul terenului. Nu era la prima ispravă de acest gen. Într-un meci de campionat cu Napoli, chiar pe San Paolo, reuşise să înscrie la capătul unei acţiuni asemănătoare. Maradona vedea cu ochii săi cum proprii coechipieri păţeau acelaşi lucru pe care îl păţiseră fundaşii englezi în Mexic. Mai mult decât atât, deşi avea doar 23 de ani, noua senzaţie a fotbalului italian devenise deja cel mai scump jucător din istorie, după ce Juventus plătise Fiorentinei cu o lună mai devreme echivalentul de astăzi a 15 milioane de euro.

Născut pe 18 februarie 1967, Baggio a început fotbalul în Caldogno, oraşul său natal, înainte de a ajunge la Vicenza când avea 13 ani. În 120 de prezenţe la formaţiile de tineret ale biancorossilor a marcat 110 goluri, cifre care i-au deschis drumul spre prima echipă, unde a debutat pe 5 iunie 1983, în ultima etapă de Serie C. Sezonul următor a contribuit la promovarea în Serie B, iar în 1985 a fost cumpărat de Fiorentina, însă, la câteva zile după ce a semnat cu gruparea viola, a suferit o gravă accidentare la genunchi, motiv pentru care a jucat primul său meci în Serie A abia în 1986.

Evoluţiile sale l-au impus aproape imediat în faţa fanilor din Firenze, aflaţi în căutarea unui nou idol, după despărţirea de Giancarlo Antognoni. În afară mai sus amintitul gol cu Napoli, memorabilă rămâne şi reuşita de pe San Siro, într-o victorie cu 2-0 împotriva Milanului. Marea şansă pentru cucerirea unui trofeu s-a ivit în sezonul 1989-1990, când Baggio a condus-o pe Fiorentina până în finala Cupei UEFA, pierdută în faţa lui Juventus (1-3, 0-0).

Transferul său la Torino, la marea rivală a Fiorentinei, a declanşat o adevărată revoluţie în oraşul toscan, iar suporterii s-au grăbit să-l numească „trădător” şi „mercenar” pe cel pe care îl idolatrizaseră până în acel moment. Ultraşii viola au ieşit pe străzi şi totul a degenerat în violenţă, în timp ce explicaţiile oficialilor clubului nu au contribuit deloc la calmarea situaţiei.

Lucrurile nu au stat însă chiar aşa, Baggio fiind vândut împotriva dorinţei sale, lucru dovedit de două episoade celebre. La prezentarea oficială la Juventus, cineva i-a pus la gât o eşarfă bianconera, pe care Roby a dat-o jos şi a aruncat-o. „Recunosc, chiar şi eu am fost oarecum şocat. A fost un gest ciudat, dar băiatul trebuie înţeles, era ca şi cum un fiu a fost smuls de lângă mama sa”, a povestit Antonio Caliendo (Da, acelaşi Caliendo!), agentul său în acea perioadă.

Marele refuz (Il Gran Rifiuto)

Al doilea episod care a dovedit faptul că Baggio a rămas ataşat de Fiorentina s-a petrecut în aprilie 1991, atunci când a avut loc primul duel direct dintre cele două echipe pe Artemio Franchi de la transferul său la Juventus. Primit cu ostilitate de foştii săi fani, decarul oaspeţilor a uimit pe toată lumea când a refuzat să bată un penalty obţinut de echipa sa, deşi era executantul obişnuit. Torinezii au ratat lovitura de pedeapsă şi aveau în cele din urmă să piardă şi meciul. Între timp, Baggio a fost înlocuit, moment în care cineva din tribună i-a aruncat un fular al Fiorentinei. L-a luat de jos şi l-a sărutat. Unii martori susţin şi că ar fi spus „În sufletul meu, am rămas viola!”.

De la Juventus la Inter, via Milan şi Bologna

Cele două episoade de mai sus nu au fost uşor uitate la Torino, deşi în cei cinci ani petrecuţi în tricoul lui Juventus a contribuit la cucerirea unui Scudetto, a unei Cupe a Italiei şi a Cupei UEFA. De asemenea, în 1993, a fost desemnat Balonul de Aur, iar un an mai târziu Italia a jucat finala Cupei Mondiale din Statele Unite în special datorită evoluţiilor sale. A ratat însă penaltyul decisiv în ultimul act, o ratare care îl va urmări toată cariera. Imaginea lui Baggio cu privirea în pământ în timp ce Taffarel sărbătoreşte în genunchi victoria Braziliei a devenit una dintre imaginile-simbol ale fotbalului.

Sosirea lui Marcello Lippi pe banca bianconerilor a grăbit finalul perioadei torineze, după câştigarea titlului din 1995 fiind vândut la Milan. Începutul în rossonero a fost promiţător, cu Scudetto în chiar primul sezon, dar stagiunea următoare lucrurile nu au mai stat la fel, iar revenirea lui Capello în vara lui 1997 l-a forţat să plece la Bologna, pentru a juca constant şi a putea prinde lotul pentru Cupa Mondială din 1998. Pe Dall’Ara a renăscut, înscriind de 22 de ori în 30 de apariţii (locul 3 în clasamentul golgheterilor, după Bierhoff şi Ronaldo) şi ajutându-şi echipa să încheie sezonul pe un respectabil loc 8, poziţie care permitea participarea în Cupa Intertoto.

Baggio şi-a primit şi el răsplata: convocarea în naţională pentru Mondialul francez şi un transfer la Inter.

Perioada Inter: Ghinioane şi Lippi

Anunţul oficial al transferului a venit pe 5 iunie 1998, iar prezentarea după ce Italia şi-a încheiat aventura la Campionatul Mondial, în sferturile de finală, atunci când Baggio a fost aproape de a aduce victoria squadrei azzurra în prelungiri, dar mingea trimisă elegant din voleu a lovit bara. „Sunt fericit că mă aflu aici şi că am oportunitatea de a juca din nou la un club important”, a fost prima declaraţie a lui Roby din postura de interist.

Pe hârtie, lucrurile stăteau bine. Inter câştigase în stagiunea precedentă Cupa UEFA şi terminase pe locul 2 în Serie A, iar pentru noul sezon îşi propunea obiective importante. Participarea în noul format al Ligii Campionilor oferea ocazia echipei lui Gigi Simoni să lupte pentru un trofeu care lipsea nerazzurrilor de peste 30 de ani, însă principala ţintă o reprezenta Scudetto, cucerit ultima oară în 1989. Cu un lot care îi cuprindea pe Pagliuca, Bergomi, Simeone, Djokaeff, Zamorano, Ronaldo şi acum şi Baggio, totul părea posibil.

Din păcate, sezonul 1998-1999 a fost unul dintre cele mai dicile din perioada Moratti. Evoluţii neconvingătoare, accidentări multe şi numeroase schimbări pe bancă (lui Simoni, demis după ce a fost declarat antrenorul anului, i-au urmat Mircea Lucescu, Roy Hodgson şi Luciano Castellini), lucruri care nu i-au permis lui Baggio să se exprime la adevărata sa valoare. Singurele momente frumoase au fost meciul cu Real Madrid din Liga Campionilor şi seria victoriilor la scor de pe teren propriu din scurtul mandat al lui Lucescu (4-1 cu Roma, 6-2 cu Venezia, 5-1 cu Cagliari, 5-1 cu Empoli), în care a marcat de cinci ori.

Memorabilul duel cu Real Madrid, pe atunci campioana Europei, reprezintă şi astăzi una dintre cele mai frumoase amintiri ale fanilor interişti. „Am intrat pe teren la 1-1 şi, după spusele unora, am schimbat soarta meciului”, a rememorat Baggio. Nu trebuie să te pricepi foarte mult la fotbal pentru a realiza că aceasta a fost realitatea. Inter a deschis scorul prin Zamorano, care a deviat norocos un şut al lui Ronaldo, însă Seedorf a egalat pentru madrileni, cu o lovitură de cap din apropiere.

Baggio l-a înlocuit pe Zamorano la mijlocul reprizei secunde şi, în ultimele zece minute, a marcat de două ori. Prima oară, l-a bătut pe Illgner cu un şut de la marginea careului, pentru ca în prelungiri să finalizeze elegant, după ce a driblat şi portarul, o fază începută de recuperarea lui Simeone în faţa lui Redondo la mijlocul terenului. „Triumful lui Baggio”, a exclamat unul dintre comentatorii italieni. Dar Inter nu a reuşit să confirme şi a părăsit Liga Campionilor în sferturile de finală, unde a fost eliminată de Manchester United, viitoarea câştigătoare a trofeului.

La capătul unui sezon dezastruos, ultimul în care Inter a ratat prezenţa în cupele europene, Massimo Moratti a pregătit revoluţia. Preşedintele nerazzurrilor a băgat adânc mâna în buzunar şi l-a cumpărat pe Christian Vieri de la Lazio, iar pe bancă a fost adus Marcello Lippi, venit după cinci ani de succese cu Juventus. A fost începutul sfârşitului pentru Baggio la Appiano.

Lippi mi-a declarat război din prima zi, fără niciun moment de pauză, fără un motiv plauzibil, fără sens şi fără logică. Problema era că şi atunci când nu jucam, numele meu se afla mereu pe buzele oamenilor, iar Lippi nu reuşea să se facă plăcut şi nu putea accepta acest lucru. A vrut să mă distrugă, să mă anihileze, dar nu a reuşit”, a povestit Baggio.

Animozitatea lui Lippi faţă de jucătorul său a mers şi mai departe: „În timpul unui meci de antrenament, i-am dat o pasă de peste 40 de metri lui Bobo Vieri din care acesta a marcat. S-a întors către mine şi m-a aplaudat, la fel cum a făcut şi Christian Panucci. Un lucru normal între coechipieri. Dar Lippi a luat-o razna. «Vieri, Panucci, ce dracu’ faceţi? Credeţi că suntem la teatru aici? Nu suntem aici pentru a ne aplauda unul pe altul, suntem aici pentru a munci!». Şi lumea mă întreba dacă am fost surprins că Moratti l-a dat afară!”.

La început, relaţia dintre cei doi nu părea să anunţe ceea ce a urmat. „Când Lippi a venit la Inter, a dorit să vorbească cu mine şi, în timpul acelei discuţii, mi-a spus că figurez în planurile lui şi că sunt un jucătoar foarte important pentru el. Am plecat în vacanţă convins că voi avea un rol în noul sezon. M-am întors şi am văzut că lucrurile s-au schimbat. Nu şi-a respectat promisiunea”, declara Baggio în Gazzetta dello Sport, în decembrie 1999.

Reacţia antrenorului nu s-a lăsat aşteptată: „Baggio are perfectă dreptate, nu mi-am ţinut promisiunea pe care i-am făcut-o, iar pentru asta există un motiv. Până acum, a fost mai mereu accidentat. Mai mult decât atât, nu era posibil să-l pun în teren, în condiţiile în care aveam deja în minte o echipă încă din perioada de pregătire. Alegerea mea nu are la bază nici antipatia, nici simpatia pentru cineva. Toţi jucătorii cunosc modul în care mă comport faţă de ei. Treaba mea este să găsesc cele mai bune soluţii posibile şi să aleg fotbaliştii care sunt în cea mai bună formă”.

În teorie, adevărat. Practica era însă alta. E dificil să-l crezi pe Lippi, în condiţiile în care, deşi folosit rar, Baggio îşi făcea treaba de fiecare dată. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în prima etapă a returului, când Inter era condusă la pauză de Verona cu 1-0. Roby a intrat pe teren şi i-a pasat lui Recoba pentru golul egalizator, înainte de a aduce victoria nerazzurrilor pe final. Însă cel mai bun exemplu în acest sens l-a reprezentat barajul cu Parma, pentru obţinerea calificării în Liga Campionilor.

La finalul campionatului, Inter şi Parma au terminat la egalitate de puncte, pe locurile 4 şi 5, astfel că federaţia a decis desfăşurarea unui joc direct între cele două echipe, la Verona, pentru alegerea celei de-a patra reprezentante a Italiei în competiţia numărul unu a lumii la nivel de club. Înaintea partidei, Moratti a anunţat că Lippi va rămâne pe banca nerazzurrilor doar în cazul unei victorii. Însă acest lucru însemna plecarea lui Baggio. Ce a făcut fostul Balon de Aur? A marcat o dublă, cu două execuţii superbe, la care Buffon a părut un portar banal.

Inter a câştigat cu 3-1, iar Baggio a făcut un meci care este considerat una dintre capodoperele carierei sale. Chiar dacă asta l-a ajutat pe cel care i-a fost duşman să-şi păstreze slujba. Nu pentru mult timp însă, pentru că nerazzurri au fost eliminaţi ruşions în preliminariile Ligii Campionilor de Helsingborg, apoi au pierdut în prima etapă a sezonului 2000-2001, cu Reggina, iar Lippi a fost demis.

În acest timp, Baggio a mers la Brescia, acolo unde a devenit o adevărată legendă şi de unde s-a retras în 2004. Atunci când a spus adio, fotbalul a rămas mai sărac şi mai trist, pentru că, aşa cum spunea Lucio Dalla, un cunoscut compozitor italian, „când îl priveşti pe Baggio jucând, auzi sunetele copilăriei. El este imposibilul făcut posibil”.

Am avut norocul de a-l vedea jucând pe Meazza, iar atunci când l-am văzut pe Baggio m-am gândit la el”, spunea odată Giani Brera, probabil cel mai mare jurnalist sportiv al Italiei, apoi a adăugat: „Baggio are fantezie”. Nimic mai adevărat!

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

Sursa foto: Tumblr




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *